vineri, iulie 25, 2014


   N-a trecut prea mult timp de când am reuşit să trec prin paradoxurile şi conceptele lui Oscar Wilde din "Portretul lui Dorian Gray". Complet fascinată de felul în care estetismul e prezentat în carte şi purată pe paginile unei vieţi acaparate de conceptul carpe diem, povestea lui Wilde a rămas şi va rămâne mult timp de acum încolo alături de mine. Nu am putut să parcurg cuvintele fără să am un creion la îndemână pentru a sublinia un amalgam de principii şi puncte de vedere asupra vieţii, pe care pur şi simplu le-am scos din carte şi le-am împrăştiat peste tot în jurul meu. Nu sunt sigură ce mă atrage atât de mult la cuvintele lui Wilde, nu sunt sigură de ce continui să mă întorc la încercarea lui Dorian de a simţi flacăra vieţii, însă de fiecare dată când o fac, mă pierd pur şi simplu.

   Am ales citatele de mai jos pentru că Henry a crezut în ceva ce nu trăise niciodată şi, mai mult, i-a făcut pe alţii, mult mai curajoşi decât el, să trăiască în iluziile lui.

  „Ador plăcerile simple, spuse lordul Henry. Ele sunt ultimul refugiu al celor complecşi.” Pg.61

„Căutarea frumosului este adevăratul secret al vieţii.”, pg.82


„Vei fi iubit mereu şi mereu vei fi îndrăgostit de dragoste.” Pg. 84


„Dragă băiete, cei care iubesc o singură dată în viaţă sunt lipsiţi de profunzime.” Pg. 84


„Am arunca multe lucruri dacă nu ne-am teme că alţii s-ar putea să le ia.”, pg. 84


„Alţii scriu poezia pe care nu îndrăznesc să o trăiască.”, pg.91

„Dragostea îi tremura pe buze râzând.”, pg.100

„Oamenii lipsiţi de egoism sunt incolori. Le lipseşte individualismul.”, pg.109

„Când suntem fericiţi, suntem întotdeauna buni, dar atunci când suntem buni nu suntem întotd
eauna fericiţi.”, pg. 115

„Ţigara reprezintă tipul perfect al unei plăceri perfecte. E minunată şi te lasă nesatisfăcut. Ce altceva mai poţi să-ţi doreşti? Da, Dorian, mereu mă vei îndrăgi. Pentru tine, eu însumez toate păcatele pe care nu ai avut curajul să le comiţi.”, pg. 115

„Femeile sunt cele care crează Dragostea în sufletul nostru. Au dreptul să o ceară înapoi.”, pg. 115

„Secretul de a rămâne tânăr este de anu trece niciodată printr-o emoţie nepotrivită.”, pg. 121

„Există întotdeauna ceva ridicol în emoţiile celor pe care încetăm să îi iubim.”, pg. 125

„În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare.”, pg. 139

„Îl iubeşti mult? Întrebă el.

Ea nu răspunse o vreme, ci stătu uitându-se lung la peisaj.
- Aş vrea să ştiu asta, spuse ea în cele din urmă.
El dădu din cap.
- Cunoaşterea ar fi fatală. Nesiguranţa te încântă. Ceaţa face lucrurile să fie minunate.
- Te poţi rătăci.
- Toate drumurile se termină în acelaşi punct, draga mea Gladys.”, pg.250

 În zilele noastre, o inimă distrusă se lasă tipărită în mai multe ediţii.”, pg. 44

„Moartea vie a sufletului său îl tulbura mai mult.”, pg. 267

"Dragă Harry,
tu m-ai învăţat că viaţa trebuie să ardă cu o flacără puternică.
Lumina ei nu mă orbeşte şi nici căldura ei nu mă arde.
Eu sunt flacăra, Harry.
Eu sunt flacăra."

Emilia E. Tănase

Posted on vineri, iulie 25, 2014 by Emilia E. Tănase

1 comment

joi, iulie 24, 2014


     
            Salutare! Cum am început cu reguli destul de simple despre compoziţie, aş vrea să vă asigur că în fotografie SIMPLITATEA este de apreciat. Ştiu că la început toţi suntem dornici să surprindem nişte fotografii care să impresioneze din toate punctele de vedere, însa, de cele mai multe ori, acestea sunt un fiasco. O cauză importantă ar fi aceea că includem in cadru elemente ce nu contribuie la impactul vizual.
      
        
       Vreau să subliniez în acest articol că, fiind simplu, nu înseamnă că nu este bine. O fotografie ce surprinde doar câteva elemnte de impact vizual puternic, care mai au şi o cromatică la fel de simplă, dar placută, poate impresiona la fel de mult ca o fotografie bună cu multe detalii.




        Am luat ca exemplu această fotografie pentru că surprinde un subiect destul de comun şi pe care şi-l pot "permite" majoritatea dintre noi. Un apus la malul mari. Fotografia cuprinde numai câteva elemente, iar cromatica este una caldă Fotograful a exclus elemente inutile ce puteau apărea în fotografie, precum un posibil vas, o barcă de pe plajă, silueta unei persoane sau chiar plaja. Totul este simplu si exact aşa cum trebuie. O fotografie aglomerată de detalii inutile sau care atrag atenţia de la subiect este ca şi cum ai vrea să mănânci sănătos, iar în loc de un măr simplu, ai alege un măr învelit în caramel şi ciocolată. Nu vreau să înţelegeţi că nu este bine să vă complicaţi, este al naibii de bine, însă neavand experienţa necesară realizării unei fotografii complexe, este bine să începem cu lucruri simple, dar care sigur ne vor ajuta să acumulam experienţe într-un mod corect.


             Întotdeauna când vreţi să fotografiaţi ceva, înainte de a declanşa, întrebaţi-vă "ce vreau să exprim prin fotografia asta". Orice fotografie spune o poveste, iar dacă povestea este una bună şi este înţeleasă de privitori, atunci nu mai contează nicio regulă.


Bafta!

Posted on joi, iulie 24, 2014 by Scarcris

No comments

miercuri, iulie 23, 2014

       În urmă cu câteva luni, am descoperit, fără să vreau, un tablou. Nu aş fi insitat să postez despre el dacă tabloul respectiv nu ar fi strigat numele lui Poe, pur şi simplu, doar privindu-l.
Zdzisław Beksiński nu e Edgar Allan Poe, însă dacă nu aş fi ştiut că Poe nu a pictat niciodată, probabil că i-aş fi confundat fără să îmi dau seama.
       Beksiński s-a născut în Polonia şi a reuşit să atingă culmi impresionante în ceea ce priveşte fotografia, sculptura şi pictura. Deşi nu a avut o pregătire specială ca artist, tablourile lui sunt în mare parte realizate în ulei, pe pânze preparate chiar de el. Întotdeauna, în timp ce picta, încăperea în care lucra era umplută de melodii atât clasice, cât şi rock. Deşi arta lui macabră ajungea să fie cercetată în detaliu pentru profunzimea ei, nici însuşi Beksiński nu îşi putea da seama, adesea, care era semnificaţia adevărată din spatele vreunui tablou. Tragediile familiale, în care soţia decedase, iar fiul lui se sinucisese, se regăsesc şi ele în arta lui. Şase ani mai târziu, Beksiński e înjunghiat de 17 ori, două dintre răni fiind considerate letale.

"I wish to paint in such a manner as if I were photographing dreams".










Sursă foto: http://www.beksinski.pl/

Emilia E. Tănase

Posted on miercuri, iulie 23, 2014 by Emilia E. Tănase

No comments

marți, iulie 22, 2014

Complet pasionată de filmele încadrate în vechile societăţi ale secolelor  XIX, respectiv  XX, filmul „Pianul”(în original, The Piano, 1993) mi-a atras atenţia încă de când i-am văzut posterul. Mai mult, fiind adepta filmelor de dramă şi romance, n-am mai avut răbdare până să fac rost de el.

The piano a fost nominalizat de 35 de ori, a câştigat trei premii Oscar, pe lângă un număr considerabil de alte premii, şi 40 de milioane de dolari în SUA. Filmul o are în vedere pe Holly Hunter în rolul Adei, o văduvă scoţiană care nu mai scosese niciun cuvânt de la vârsta de şase ani. Fiind angajată într-o căsătorie cu un om pe care nu îl mai întâlnise niciodată, Ada şi fiica ei, Flora (Anna Paquin), sunt nevoite să ajungă pe ţărmurile Noii Zeelande. Cu toate că Ada nu vorbea, reuşea să comunice cu ajutorul semnelor, Flora fiind pe post de interpretă a cuvintelor ei, dar şi cu ajutorul muzicii. De fapt, mai mult cu ajutorul muzicii. Ada, deşi o femeie foarte rigidă, îşi găseşte slăbiciunea în melodiile pianului vechi, în notele joase şi  în vocea Florei care o acompaniază. De aceea, degetele ei nu pot sta departe de clapele albe şi negre prea mult timp atunci când noul soţ îi spune că pianul e mult prea greu pentru a fi transportat, aşa că, împreună cu Flora, traversează jungla în fiecare zi şi merg să cânte la pianul abandonat încă pe plajă. Între timp, un vecin, George Baines (Harvey Keitel), o aude cântând şi decide să cumpere pianul de la soţul ei şi pretinde că îşi doreşte să înveţe şi el să cânte, doar pentru a-şi putea petrece timpul cu Ada. La scurt timp după aceea, tot el îi propune Adei un târg: îi dă pianul înapoi în schimbul unor favoruri sexuale, pe care Ada le acceptă de dragul muzicii.


Cum era inevitabil să se întâmple, Ada şi George Baines se îndrăgostesc, soţul Adei rămânând în continuare bărbatul pe care nu îl întâlnise niciodată cu adevărat. În momentul în care acesta află de  sentimentele ei pentru George prin intermediul Florei, îi oferă Adei cea mai cruntă pedeapsă, privând-o de la ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.
Finalul se conturează într-o manieră liniştită, tulburată mai apoi de un moment de plot-twist, care, totuşi, nu pune capăt filmului încă. Adevăratul final îşi continuă schiţa liniştită şi plăcută, reuşind să rămână, în acelaşi timp, imprevizibil.
Când am dat play filmului, m-am aşteptat să fie unul bun şi, din fericire, nu m-a dezamăgit. Momentele tensionate nu s-au lăsat aşteptate, scenele romantice au părut extrem de realiste, alături de locul şi timpul acţiunii. Cu toate astea, mi-aş fi dorit, într-un fel, să-mi fi fost întrecute aşteptările. În timp ce Holly a reuşit o performanţă impecabilă asupra rolului principal, am rămas, într-o oarecare măsură, flămândă după profunzimea scenariului. Cel puţin, începutul şi sfârşitul au punctat destul de bine acest aspect.

„Pianul” e unul dintre filmele acelea care se înghesuie printre gândurile tale şi rămân acolo mult timp după ce le-ai terminat de vizionat şi unul dintre filmele pe care ţi-ai fi dorit să nu le fi văzut, doar ca să poţi să-l vezi din nou pentru prima oară.


"At night! I think of my piano in its ocean grave, and sometimes of myself floating above it. Down there everything is so still and silent that it lulls me to sleep. It is a weird lullaby and so it is; it is mine."

Emilia E. Tănase

Posted on marți, iulie 22, 2014 by Emilia E. Tănase

No comments

luni, iulie 21, 2014

REGIZOR:Xavier Dolan2009 | 96 minute
dramă, psihologic
CU:Anne Dorval, Xavier Dolan, François Arnaud, Suzanne Clément, Patricia Tulasne
IMDB - J'ai tue ma mere
"Fii nu ştiu că mamele lor sunt muritoare"                           
        "J'ai tue ma mere", în traducere "Mi-am omorat mama" e un film pe care l-am urmărit acum mai bine de 3 ani, un film bun care atinge un punct slab al societăţii contemporane. Personajul principal, un tânăr francez de 17 ani, pe nume Hubert (Xavier Dolan), cu părinţii divorţaţi, locuieşte doar cu mama sa, Chantale Lemming (Anne Dorval). Acţiunea redă un conflict spontan dintre cei doi, care în prima jumătate de oră din film devine clişeic. Vechea prăpastie dintre generaţii, conflictul dintre fiu si mama divortată care încearcă să îşi crească singură copilul. 
            
            Pentru Hubert, liceul nu e altceva decât "o adunătură de inculţi obsedaţi de sex". Hubert e un caracter complex, pasionat de tot ce înseamnă arta - poezie, artă plastică, filosofie, film, şi pot spune acum, după ce am urmărit filmul, că Hubert e o parte din tânărul Xavier Dolan, actorul. Punctul slab, de care vorbeam la început, al societatii contemporane, este legat de homosexualitate şi de acceptarea altor orientări sexuale într-o sociatate. E şi mai greu totul când mama ta află de la mama prietenului tău că eşti homosexual. Asta se întamplă şi cu Hubert, care încearcă să înteţeagă cum de dincolo de toată ura si dezgustul vis-a-vis de mama sa, încă mai exista compasiune si iubire faţă de aceasta. 

      Certurile zilnice cu mama sa, situaţia scoală proastă şi fugitul de acasă îl aduc pe Hubert în situaţia de a se supune deciziei părinţilor săi de a fi mutat la un internat dintr-o zonă rurală, unde s-ar putea concentra mai mult pe remedierea situaţiei şcolare. Va rămâne timp de un an la internat, ca mai apoi să fugă la casa bunicilor din partea mamei, locul unde îşi petrecuse copilăria alături de mama sa, singurul loc care mai păstra amintirile frumoase dintre cei doi, jocul, apropierea şi înţelegerea.
      
      "Mi-am omorât mama" nu e un film pe care să îl urmăreşti pentru acţiunea sa. Şi vă spun asta pentru că genul ăsta de filme nu mi se pare că e gustat de toata lumea, în special de români care critică tot ceea ce văd neobişnuit şi nu cunosc. Dar, credeţi-mă că merită vizionat. Filmul ăsta impresionează prin nişte cadre extraordinare, cromatica foarte, foarte bine aleasă, expresivitate, iar actorii joacă extraordinar de bine.








Posted on luni, iulie 21, 2014 by Scarcris

No comments


Încă dinainte să înceapă sezonul filmelor estivale am avut o presimțire că anul acesta va fi încărcat de pelicule bune și foarte bune. Până acum, din filmele pe care le-am așteptat cu sufletul la gură, niciunul nu m-a dezamăgit și sper să continue în acest fel și în săptămânile ce vor urma.
Cel mai recent film pe care l-am vizionat a fost Dawn of the planet of the apes, continuarea apreciatului Rise of the planet of the apes din 2011, o altă încercare a studiourilor 20th Century Fox de a revitaliza franciza după eșecul lui Tim Burton din 2001. Din fericire, filmul care prezintă originile „planetei maimuțelor” cu Andy Serkis și James Franco în rolurile principale a fost un succes atât la box office cât și la critică, astfel încât un sequel era deja asigurat.

Dawn of the planet of the apes reia povestea din filmul anterior și o plasează la zece ani după ce grupul de maimuțe conduse de Caesar (Andy Serkis, cunoscut mai ales pentru rolul lui Gollum din trilogia Lord of the rings) s-a răzvrătit împotriva oamenilor și s-au stabilit într-o pădure din apropierea orașului San Francisco. În cele zece ierni care au trecut de când nu au mai întâlnit niciun om, maimuțele s-au dezvoltat incredibil, punând bazele unei noi civilizații cu tot cu arhitectură proprie, limbaj și lideri. Omenirea, în schimb, se confruntă cu așa-zisa „gripă simiană” care a decimat majoritatea populației de pe Terra. Supraviețuitorii se luptă cu neajunsurile unui astfel de scenariu și ajung pe teritoriul maimuțelor din necesitatea de a porni un generator aflat în apropierea primatelor inteligente. De aici încep să se nască tensiuni, atât între oameni și maimuțe, cât și în rândul maimuțelor, una dintre ele, Koba, fiind total împotriva atitudinii „pro-oameni” a lui Caesar. Și după cum știm, nu e nevoie decât de o scânteie pentru a porni un incendiu, iar echilibrul delicat dintre pace și război va fi tulburat din nou.

Nu cred că pot găsi suficiente cuvinte ca să laud acest film. E, într-adevăr, deosebit. Nu numai că efectele speciale sunt la un cu totul alt nivel față de alte filme, maimuțele arătând mai real decât în primul film, dar actorii sunt și ei excepționali, iar povestea are de toate: acțiune, momente emoționante, faze amuzante și clipe tensionate în care te temi pentru personaje.

Andy Serkis a făcut o treabă cu adevărat uimitoare, aducând la viață un personaj incredibil de complex, pentru care simți cu adevărat compasiune și respect. Totul e cu atât mai uimitor cu cât Serkis reușește să te treacă prin toate stările și te face să-l simpatizezi pe Caesar, totul prin tehnologia motion capture. Personajul lui e generat pe calculator, dar în spatele lui se află talentul incredibil, geniul lui Andy Serkis, măiestria cu care poate să însuflețească un personaj creat de tehnologie, care în alte circumstanțe nu ar fi putut transmite atât de mult. Pe lângă Serkis, Toby Kebbell e cealaltă mare vedetă a filmului. Personajul său, Koba, e multi-fațetat și un antagonist extraordinar, cum nu am mai întâlnit de mult în filmele recente. Are parte de scene memorabile, una dintre ele fiind aproape de sfârșitul filmului și pe care abia așteptam să o văd în 3D. Restul actorilor au fost și ei foarte buni și s-au pierdut cu totul în personaje, fiind ușor de acceptat în rolul maimuțelor revoluționare sau a supraviețuitorilor.


Dawn of the planet of the apes e unul dintre cele mai bune filme văzute de mine anul acesta și nu doar că s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele (și așa destul de ridicate), ci le-a depășit într-o manieră surprinzătoare. Dacă sunteți în căutarea unui film care să vă țină cu sufletul la gură pentru 2 ore și vreți să fiți investiți în personaje și acțiune, vă recomand cu căldură această peliculă. E un blockbuster, dar un blockbuster cu stil.

(http://razvantimar.wordpress.com/)

Posted on luni, iulie 21, 2014 by Emilia E. Tănase

No comments

      Urmatoarea regulă ţine tot de compoziţia sau, cum am spus noi,  de "aranjarea" imaginii. E vorba de Spirala lui Fibonacci.    


 Sunt sigur că aţi mai auzit de "Spirala lui Fibonacci" înainte. Personal, am auzit prima oară de aceasta la ora de informatică din liceu. Şi nu e de mirare. Spirala lui Fibonacci e un concept extrem de interesant, destul de uşor de inteles. Nu vreau să intrăm mult in detaliile matematice ale acestei teorii. Ideea e că spirala este o descriere grafică a unei serii de numere, în care fiecare valoare este formata din suma celor două valori precedente ei: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8... şi tot asa. Ok. Şi cum aplicam asta într-o fotografie?

   

       Ce e interesant la Spirala lui Fibonacci este că o găsim peste tot în natură - într-o floare, într-o cochilie de melc, a cărei formă o şi defineşte. Chiar galaxiile din spaţiu urmează acest "aranjament". Atunci când compui o imagine, nu te aştepta să obţii o reprezentare perfectă a spiralei, e un lucru destul de greu. Însa e indicat să ţii minte acest concept şi să îl "viualizezi" în minte când surprinzi fotografii. Fotografia definită de Spriala lui Fibonacci captivează prin curbele sale largi. Dacă iţi imaginezi cochilia de melc, vei şti despre ce vorbesc.

     

      
           

 Şi aşa am trecut deja prin două reguli extrem de simple ce ţin de compoziţia fotografică, reguli pe care sper să le aplicaţi.


Posted on luni, iulie 21, 2014 by Scarcris

No comments

La sfârşitul fiecărei epoci literare scriitorii timpurii şi-au tot dres glasul, încercând să prindă tonul unei noi societăţi, nu ca să se conformeze, ci ca să îşi ridice cuvintele până aproape de adevărul din spatele aparenţelor. Când spun scriitori, cel puţin acum, vreau să fac referire la o anumită tipologie a scriitorilor: moderniştii literaturii engleze.


De ce, mai cu seamă, le spunem modernişti? Oare nu pentru că şi-au umplut stilourile cu idealuri nedescoperite în întregime? Secolul XX ne spune că, de fapt, şi-au umplut stilourile unul altuia, au scris pe hârtie nouă, imaculată şi au convieţuit. Dacă privim în detaliu şi dacă renunţăm la generalizare, ne putem opri în spatele unor două foste generaţii, în mare parte formate din scriitori: Bloomsbury şi, mai apoi, Generaţia Beat.



  • Victime ale tragediilor primului Război Mondial, grupul Bloomsbury, format în mod involuntar prin simpla dorinţă de a-şi afirma pasiunile şi convingerile, îşi propune să găsească răspunsuri cu privire la problemele existenţiale pe care ei înşişi le descoperiseră: iubire, sex, relaţii, estetică, moralitate şi nu în ultimul rând, atitudinea cu care priveau societatea.
  • Pe de altă parte, din cenuşa celui de-al doilea Război Mondial, se naşte Generaţia Beat. Noua generaţie nu numai că era absorbită de conceptele începute de grupul Bloomsbury, însă chiar de la început, a reuşit să se piardă în goana lor după răspunsuri. Unde s-au pierdut, mai exact? În propriile întrebări.

Generaţia Beat nu a dus până la capăt conceptele grupului Bloomsbury, nu pentru că nu au vrut, ci pentru că s-au lăsat conduşi de dorinţa de a evada din realitatea propriu zisă şi de a se refugia în propria realitate, adică şi-au format propriul escapism. Ei au încercat să introducă toate conceptele Bloomsbury în noua societate, temându-se, în acelaşi timp, să le trăiască, dar afişându-le în faţa lumii şi îndemnându-i pe ceilalţi să facă asta în locul lor. Generaţia Beat a fost lordul Henry Wotton ("Portretul lui Dorian Gray", Oscar Wilde), în timp ce Dorian Gray a fost întâi grupul Bloomsbury, iar mai apoi degradarea lui.

Generaţia Beat şi-a dedicat paginile plăcerii, drogurilor, sexului. A încercat să simtă flacăra vieţii şi să scrie despre asta. Rezultatul? Dorian Gray.

Două dintre filmele care au în vedere acest subiect sunt Kill Your Darlings (2013) şi Drugstore Cowboy (1989).



Emilia E. Tănase

Posted on luni, iulie 21, 2014 by Emilia E. Tănase

No comments

      Ca să ne înţelegem de la început, rubrica asta se adresează atât celor cărora le place să admire o galerie de fotografie, căt şi celor care o practica şi/sau o studiază.

      Vom vorbi in cele ce urmează despre ceea ce inseamnă fotografia, cum se compunea ea, dar mai ales ce reuşeşte sa transmită.

   
      Ceea ce vom discuta astăzi despre fotografie se leagă foarte mult de pictură si desen, mai precis de compoziţie. Ştiu ca sună un pic complicat, "compoziţie", dar vei vedea ca nu e deloc. Când spui "compoziţie", gândeşte-te la "aşezare".
 
     


        Cel mai important lucru atunci când vrei să realizezi primele fotografii este să ai in vedere aşa-zisa "Regula a treimilor".Cum aplici regula asta şi ce presupune ea? Imaginează-ţi display-ul aparatului tău foto împărţit in nouă zone egale, cu ajutorul a două linii verticale si două linii orizontale. Dacă mai ţii minte jocul de X si O din copilarie, te vei putea folosi de tehnica asta foarte uşor. La intersecţia acestor linii vei obţine punctele de fortă.


        Un alt sfat legat de această tehnica este legat de orizont, care se surprinde pe una dintre liniile orizontale. Subiectul fotografiei afişate de mine mai sus este surprins între cele două puncte de forţă din stânga, însă dacă ai surprins totuşi o fotografie contrar acestor reguli, e foarte simplu să o "corectezi" într-un program de editaj foto. Fotografiile în care sunt respectate treimile sunt considerate mai reuşite din punct de vedere al esteticii.

Spor!

Posted on luni, iulie 21, 2014 by Scarcris

No comments

duminică, iulie 20, 2014

       Lana Del Rey  a lansat pe 13 ale lunii iunie cel de-al treilea album, Ultraviolence. Deşi era respinsă posibilitatea lansării acestui album, după debutul major din 2012 al albumului Born To Die, se pare că Lana a plănuit acest album din anul 2013. Şi iată-l pe rafturi în 2014, primind critici pozitive. Albumul a intrat pe locul unu in U.S. Billboard 200 cu vânzări în prima săptămână de la lansare de 182.000 de exemplare, devenind cel mai bine vândut album într-o singură săptămână al Lanei. 
     Laudă şi iar laudă! Şi au şi cu ce! În luna iulie 2014, peste un milion de exemplare au fost vândute în întreaga lume.
     Îmi place să cred că ascult muzica destul de bună, iar pana la albumul asta, ce făcea Lana mi s-a părut destul de mediocru. Ultraviolence-ul a stat deschis la mine în bară cap-coada, fără sa fiu tentat să pun altceva. Sound-ul este unul specific Lanei, dream-pop si indie puse aşa cum trebuie. Albumul pe de-a-ntregul este foarte bine închegat, iar piesele sunt ordonate asa de bine, că albumul e o transă totala.
    Albumul a fost precedat de patru singăl-uri  "West Coast", "Shades of Cool", "Ultraviolence", si "Brooklyn Baby".
     Aveti mai jos una din piesele mele preferate de pe album, care se intampla sa fie chiar prima.







1. Cruel World 

2. Ultraviolence 3. Shades of Cool
4. Brooklyn Baby 
5. West Coast 
6. Sad Girl 
7. Pretty When You Cry 
8. Money Power Glory 
9. F****d My Way Up To the Top 
10. Old Money 
11. The Other Woman 
12. Black Beauty 
13. Guns and Roses 
14. Florida Kilos 
15. This is Happiness 





Posted on duminică, iulie 20, 2014 by Scarcris

1 comment