Până la începutul
secolului al XX-lea, fotografii din lumea întreagă nu și-au putut imortaliza
prezentul întocmai prin propriile perspective, ducând lipsă de colorit. Astfel,
realitățile scoase în relief prin contrastul tonal au rămas schițate în
fotografie și conturate prin privirile publicului. Cu alte cuvinte, coloritul
putea fi compensat din punct de vedere artistic de interpretări ale realității.
Pe parcursul
anilor, tot apropiindu-ne de secolul al XX-lea, coloritul fotografiilor a
devenit din ce în ce mai abudent. Cu toate că acest lucru ar fi trebuit să
înlocuiască fotografiile alb-negru, în mod paradoxal, tocmai din această cauză au
rămas la fel de abordate și în zilele noastre: în timp ce coloritul abundent
încărca destul de mult textura fotografiei, fotografiile alb-negru ofereau
privitorilor o perspectivă proaspătă și, pe cât de simplă, pe atât de complexă.
Alb-negrul ar
putea fi caracterizat printr-o complexitate artistică mai profundă,
într-adevăr. Îmi amintesc când am scos din podul bunicilor cutiuța prăfuită cu
poze din anii de început ai sufletelor lor sălbatice, libere și nonconformiste.
În prezentul lor păreau să se înghesuie prea multe gânduri, prea multe minute
care se tot scurgeau și prea puține vorbe. Urmăream un film mut, tot
trecându-mi pozele printre degete. Atunci, am privit culorile alb și negru ca
pe o pânză, în spatele căreia se ascundeau toate acestea. Pânza, totodată, era
simbolul unui sigiliu peste care știam că eu n-aveam cum să trec niciodată.
Am găsit poze cu
marea îmbibată în cerneală, cu cerul în nuanțe timide de gri, cu fața tânără a
bunicii, tăcută, mângâiată de pistrui, și încă neatinsă de furtunile vremii și
mi-am trecut ușor sufletul printre ele. Din păcate, același sigiliu al timpului
n-a lăsat gândurile mele să treacă mai departe de ceea ce știam și vedeam deja.
Îngropată undeva în trecut, realitatea noncoformistă și liberă a bunicilor mei
era încă în plină acțiune; alb-negrul mă convinsese că s-a încheiat.
Nu numai pe
hârtie, dar și pe ecrane s-au abordat perspectivele alb-negru. Desigur,
complexitatea din spatele nuanțelor monotone rămâne cu aceeași valoare, precum
în fotografii, creându-se cadrele din ce în ce mai semnificative și mai
realistice. De data aceasta însă, pentru că sunt dispuse unei iluzii a mișcării
datorată fenomenului phi (care tocmai fusese descoperit), ele se transformă în
filme. Pentru multă vreme de la apariția lor, filmele au fost tratate cu dispreț
de către oamenii serioși, însă mai târziu s-a ajuns la conotațiile de astăzi –
nostalgie, de natură istorică.
Așa cum
fotografiile în nuanțe de alb-negru continuă să fie abordate în zilele noastre,
la fel se întâmplă și cu ele: Sin City, The Phantom of the Opera și altele.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu