duminică, decembrie 28, 2014

Muzica de radio din România se află actualmente într-o zonă foarte ciudată.  Scena muzicală mainstream din România se învârte de câţiva ani între idoli de plastic, câştigători de X-Factor şi rămăşiţe ale unei perioade dominate de muzica electronică în care cuvântul "desire" apărea în fiecare melodie. Originalitatea, lirismul şi talentul sunt opţionale în lupta pentru difuzare.

Cu toate acestea, un ascultător pasionat, dacă va avea răbdare să sape prin stratul gros de mediocritate al muzicii comerciale, va avea ocazia să întâlnească o serie de artişti care pot rivaliza uşor cu cei din străinătate dacă ar avea suficientă expunere.
Noi ne-am gândit să uşurăm procesul săpării şi să enumerăm câteva trupe româneşti care ne plac. :)




1. Subcarpaţi

Combinarea muzicii moderne cu folclorul nu este o ideea neapărat nouă, dar Subcarpați a fost prima trupă care a dat produsului final o formă atât de bine definită şi de accesibilă. Subcarpați îmbină folclorul si muzica hip hop atât de armonios, încât separarea dintre cele două aproape dispare. Acest fapt, împreună cu mesajul foarte clar şi relevant pe care îl transmite trupa şi cu vocea profundă a lui Bean şi versurile scrise de el şi Vali Umbră fac din Subcarpaţi unul dintre cele mai interesante proiecte muzicale româneşti din epoca modernă.

2. Robin and the Backstabbers

Robin and the Backstabbers nu este cea mai complexă trupă din lume. Componenţii Robin and the Backstabbers nu sunt virtuoşi muzicali şi melodiile lor nu prea aduc nimic nou din punct de vedere instrumental. Versurile sunt în schimb de un lirism şi de o frumuseţe unică. RatB au o expresivitate pe care nu o întâlneşti la aproape niciun artist român şi acest fapt le permite să se individualizeze în mod paradoxal cu o muzică destul de generică.

3. RoadkillSoda


RoadkillSoda este un proiect de stoner rock care reuşeşte într-un fel propriu să sune greu şi apăsat dar să fie accesibil ascultătorului de rând în acelaşi timp. Împrumutând elemente din mai multe tipologii de muzică, melodiile RkS au calitatea interesantă de a fi potrivite atât pentru relaxat, cât şi pentru acceleratul pe autostradă.

4. dordeduh


Dordeduh este una dintre puţinele formaţii româneşti care reuşeşte să iasă cu totul din tipare. Muzica Dordeduh este un metal progresiv foarte complex şi atmosferic care împrumută multe elemente din cultura arhaică românească, de la intrumente (bucium, toacă) până la limbaj. Melodiile lor sunt unice prin atmosfera lor foarte întunecată, plină de superstiţie şi de frică, şi prin modul în care acestea sunt transmise de întreaga armonie, nu doar de versuri.


Mai sunt o mulţime de alte proiecte interesante, dar pe acestea le vom prezenta pe parcurs în ceea ce sperăm că va fi o rubrică nouă şi longevivă. 

Posted on duminică, decembrie 28, 2014 by Mihai Stoica

No comments

vineri, decembrie 26, 2014



Nu o singură dată, ci de mai multe ori m-am întrebat în ce fel se manifestă,  psihologic vorbind, bolile acestea care te fac să uiți de propria existență. În cazul de față, mă refer la Alzheimer, maladia care îți suprimă gândurile, trăirile, amintirile și, în final, pe tine, ca întreg. În cazul oricărei boli de acest gen, cred că suprimarea sinelui e mai mult o ușurare, decât un chin. Chinul e atunci când știi ce ți se întâmplă, refuzi să crezi că-i adevărat, dar ești obligat să trăiești alături de procesul propriei desfigurări psihice.

Dacă scrii, trebuie să citești cartea asta

”Ținutul pustiit” a fost, întâi de toate, o experiență minunată pentru mine, ca scriitoare. Cartea nu numai că are o structură complexă, dar și personajele, planurile narative sunt la fel. Orice scriitor cunoaște faptul că, fără citit, nu există scris (sau, cel puțin, nu de bună calitate). De aceea, pentru cei care scriu, analiza complexității tuturor trăsăturilor de mai sus este, fără doar și poate, un exercițiu constructiv.

Acțiunea începe în prezentul lui Jake Jameson, un bărbat aflat în pragul pensionării, în urma unei prestații excelente de arhitect, care se luptă cu el însuși pentru nevoia de a-și aminti și cele mai mici evenimente din viața lui. În timpul unui zbor cu avionul pe deasupra pădurii Quail, care se află în plină defrișare, psihicul lui Jake este asemănat cu mulțimea copacilor care cad, doborâți, pe pământ. Cam ăsta ar fi un prim indiciu cu privire la conținutul cărții, deși unul destul de subtil.

Stilul de scris al Samanthei pur și simplu te lasă fără cuvinte.

Pe măsură ce cartea avansează în conținut, pătrundem, așadar, în complexitatea planurilor narative. Naratorul stă undeva între psihicul lui Jake și psihicul nostru, al cititorilor, ne leagă prin evenimentele relatate și, de multe ori, chiar trecem prin aceleași trăiri precum protagonistul. Ni se aduc la cunoștință evenimente  din trecutul lui Jake, mai târziu înlocuite de altele, mai târziu reluându-le pe cele inițiale și tot așa. La un moment dat, te afli în confuzie totală. Mai târziu, toată informația revine ca un moment Evrika. Pe cât de enervant este să-ți aduci aminte, apoi să uiți iar și apoi să-ți aduci aminte din nou, pe atât e de interesant cum Samantha Harvey a reușit să pună cap la cap întregul plan al desfășurării acțiunii.

Datorită ”Ținutului pustiit”, am făcut cunoștință cu un amalgam de concepții de viață.

Tot prin prisma amintirilor lui Jake reușim să înțelegem și mai multe filozofii de viață. La început, avem de a face cu Jake cel tânăr, arhitect, soț și tată a doi copii, care e sigur de faptul că linia orizontului nu e dreaptă, ci depinde de modul în care o privești. Mai târziu, ajuns în pragul vârstei, trecut prin mai multe evenimente devastatoare despre care nu mai e sigur dacă s-au întâmplat sau nu, Jake ne demonstrează cât de vulnerabili sunt oamenii, câtă nevoie avem unii de ceilalți și cât de mult poți iubi pe cineva, astfel încât să nu îl uiți niciodată, nici chiar atunci când Alzheimer-ul se luptă cu tine pentru amintirea lui.

Vorbim și despre iubire, într-adevăr, însă aici, e de mai multe feluri. Întâi, infidelitatea conjugală din viața lui Jake iese la iveală prin amintirile lui. Mai apoi, sunt prezente în carte mai multe personaje care conturează acest aspect: Helen, soția lui Jake, Joy, una dintre aventurile lui, Eleanor, Sara, cei doi copii ai săi,  Henry și Alice și, ulterior, personaje care apar, dar de care Jake nu își mai poate aminti.

Fiecare dintre aceste personaje este puternic construit, fiecare are propria personalitate și propriile principii după care se ghidează în viață. Pe când Helen este adepta religiei, ”perfecțiunea” întruchipată, biata Eleanor este victima celor mai multe drame de cuplu, Sara este femeia puternică, care nu se abate niciodată de la regulile ei. Și, în ciuda tuturor acestor aspecte, fiecare personaj are aceeași slăbiciune – din nou, vulnerabilitatea.


”Ținutul pustiit” e o mică enciclopedie

În primul rând, e de urmărit succesiunea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial și de după terminarea lui. De aici, aflăm clar și în detaliu despre viețile oamenilor din cenușa lăsată în urmă de căre război. Mai mult, personajele, pentru că nu seamănă deloc între ele, vin cu câte o idee nouă, inovatoare, fiecare având câte ceva interesant de spus, pe lângă dialogul propriu-zis cu ajutorul căruia își desfășoară traiul.

Romanul de debut al Samanthey Harvey m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă Alzheimer-ul cu adevărat, mi-a demonstrat câtă informație există în lume, în jurul meu, că emoțiile merită să fie trăite la maximum și cât de mult trebuie să prețuim fiecare clipă a existenței noastre.

Mulțumesc tare mult editurii Litera pentru șansa de a cunoaște toate aceste lucruri. Recomand romanul acesta încărcat de psihologie oricărui iubitor de lectură.


Nu cumva ai citit și tu cartea? Mi-ar plăcea să citesc ce părere ai și tu despre ea, într-un comentariu. 

Posted on vineri, decembrie 26, 2014 by Emilia E. Tănase

11 comments

sâmbătă, decembrie 20, 2014

Cu toate că ”Dezolarea lui Smaug” s-a terminat cum s-a terminat - ne-a lăsat cu ochii în soare, adică – partea a treia, ”Hobbitul, Bătălia celor cinci oștiri” nu numai că deține cele mai importante momente culminante ale triologiei, dar se și dezlănțuie ca o explozie a amalgamului de conflicte și idei.

Pentru că nu mai fusesem la IMAX înainte și pentru că urma să fie difuzată partea a treia din ”Hobbitul” în premieră, am zis că trebuia să merg neapărat, chiar dacă asta însemna să merg 100 de kilometri cu trenul și multe ore de plictiseală cronică pe drum.

Filmul a început, așa cum mă așteptam, chiar în plină acțiune - Smaug lovind frenetic din aripi pe deasupra orașului, fâțâindu-se de colo-colo în toată măreția lui, oamenii țipând și fugind, ruine, flăcări, tot tacâmul. În nebunia lui, Smaug este un personaj bine realizat, puternic individualizat și... efemer, din păcate. N-a durat mult până să se termine toată harababura.

Mai departe, avem de a face cu Thorin (Richard Armitage), regele dwarfilor și cu partea psihologică a filmului. Thorin, care și-a recăpătat Muntele în cele din urmă, e de părere că tot aurul în care s-a răsfățat Smaug e al lui și numai al lui. Astfel, caracterul lui de dwarf cumsecade, loial și curajos se suprimă în fața puterii aurului și a coroanei. Ce mai contează promisiunile unui rege, nu-i așa? Elfii și oamenii, pe de altă parte, știu că li se revine și lor o parte din abisul acela de monede și bijuterii. Pe când Thorin știți ce le spune? ”Nu mă voi despărți de nicio parte din comoară, nici măcar de un singur cent!”.

Hobbitul nostru drag e pus în fața unei alte situații dificile, de unde se naște un alt conflict, interior de data aceasta. În ciuda comportamentului lui Thorin, Bilbo (Martin Freeman) îi rămâne loial și, în același timp, are grijă ca lucrurile să nu evolueze din rău în mai rău. Bineînțeles, Thorin va considera grija aceasta a lui drept un act de trădare.

Acum e acum. Ne întâlnim din nou cu armatele elfilor, a oamenilor și, ulterior, a gnomilor din Erebor, care vin și ei să își revendice din bogății. Mai mult decât atât, războiul se întețește și va urma un conflict dublu, în cadrul căruia mai apar, surprinzător, și armatele de orci ale lui Sauron, pe care îl cunoaștem foarte bine din ”Stăpânul Inelelor”.

Vă gândiți cumva la Thorin? El nu se gândește la voi, nici la ai lui, nici la război. Thorin e la adăpost, în munte, stă pe tron, mai exact, înconjurat de aur și de câțiva dwarfi care își doresc să plece și ei la luptă. Afară se formează alianțe, acțiunea e abundentă, momentele culminante sunt multe, iar efectele sunt bine realizate.

Pe lângă marea bătălie, mai are loc un conflict între Gandalf (Ian McKellen), Galadriel și Sauron. Datorită lui, mai putem așeza câteva piese noi în puzzle-ul Stăpânului Inelelor, pentru că aflăm câte ceva despre începuturile lui Sauron.

O singură carte a dat naștere celor trei filme. Peter Jackson nu s-a entuziasmat prea tare de filmele acestea, nici nu s-a ostenit prea mult, însă în ”Bătălia celor cinci oștiri” s-au văzut, cu siguranță, îmbunătățiri. În filme apar personaje care nici măcar nu se află în carte: Legolas și Tauriel, de exemplu. Apar povești (de dragoste) care nu se găsesc în carte: Legolas și Tauriel, din nou, alături de Tauriel și Kili. Așadar, cartea nu-i respectată în totalitate. Nu știu dacă să fiu supărată sau nu, fiindcă nu m-au deranjat deloc poveștile adăugate în plus. Pe de altă parte, călătoria lui Bilbo Baggings se putea reduce considerabil la maximum trei ore de film, și nu la trei filme a câte trei ore fiecare.


Sfârșitul mi-a stors o lacrimă, am pierdut un personaj drag mie și un altul la care nu m-am așteptat să dispară atât de subit. În orice caz, au fost multe scene care m-au ținut pe marginea scaunului, scene amuzante à la Bilbo și, așa cum am spus, scene triste. Pentru partea a treia a filmului merită să le vezi pe toate trei.


Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?

Posted on sâmbătă, decembrie 20, 2014 by Emilia E. Tănase

No comments