Când am cerut cartea asta, nu am știut despre ea absolut nimic. Am tot auzit oamenii spunând cât de minunată e, așa că am zis s-o descopăr și eu. Mi-am permis totuși să încerc să-i ghicesc subiectul și să-i interpretez cumva titlul. În niciun caz nu m-am așteptat ca acțiunea să fie fantasy.

La prima vedere, am crezut că sigur e ceva psihologic și nu m-am gândit o secundă că „Fata cupicioare de sticlă” este, literalmente, o fată care are picioarele de sticlă. În orice caz, m-a surprins într-un mod plăcut. Cartea are la bază câteva legende nordice transpuse în povestea unei adolescente care, nici ea nu știe cum sau de ce, s-a ales cu sticlă în loc de picioare.

Pe lângă subiectul destul de neobișnuit, personajele care dau viață poveștii sunt la fel de unice, deosebite și poate chiar un pic ciudate. Midas Crook e un fotograf timid, are doar doi prieteni și își trage după el amintirile traumatizante din copilărie, care încă au efecte nefaste asupra psihicului său. Ida Maclaird e țina sticlei. Henry Fuwa crește vite înaripate într-o mlaștină uitată de lume. Carl nu se mai vindecă din boala iubirii ratate, iar Emiliana încearcă să facă imposibilul posibil.

Situată pe arhipelagul St. Handas Land, acțiunea este cu siguranță înconjurată de un aer puternic de estetism, cu descrieri minuțioase care îți dau impresia că ai vizitat cândva acel loc. Mai mult decât atât, atunci când mi-am dat cu presupusul că romanul este unul psihologic, nu m-am înșelat. Deși afectată de sticla care îi înghite trupul, pe Ida o mai macină și problemele reale, precum iubirea. Bineînțeles, iubirea nu ar trebui să fie o problemă și nici nu ar fi, dacă Midas n-ar fi așa un pămpălău.

În timp ce Ida și Midas încearcă neîncetat să găsească un antidot pentru metamorfoza în sticlă a trupului Idei, cei doi își dau seama că, de fapt, sunt și îndrăgostiți unul de celălalt. Se naște astfel o poveste de dragoste care reușește să ajungă în punctul  „până ce moartea ne va despărți”.

Pe parcursul poveștii, mai trecem prin sufletele chinuite de iubire a câtorva personaje și toată harababura nu face decât să învăluie cartea într-un pesimism aproape dus la extrem, într-o melancolie dureroasă și o iluzie cruntă. Am știut finalul cărții încă de când am ajuns la jumătatea ei. Am știut că o să fie trist, dar am continuat să sper la o posibilă revenire dintr-un vis urât.

Plus de asta, până și locul acțiunii îți dă fiori: gheață peste tot, o creatură care transformă totul în alb cu o singură privire, meduze strălucitoare care se îndreaptă spre locul morții, sticlă, praf și singurătate. „Fata cu picioare de sticlă” e cu siguranță ceva ce nu ai mai gustat până acum – e atât o provocare, cât și o aventură din care o să speri să ieși la fel de vesel și de voios. Însă nu asta se va întâmpla de fapt. Nu ai cum să nu trăiești odată cu personajele și nu ai cum să nu fii dezamagit la final, pentru că lucrurile nu se vor întâmpla așa cum probabil îți vei dori tu.

Mulțumesc din suflet editurii Litera pentru șansa de a o citi! 
Reacții: