Cei 7 nebuni (care vor să conducă lumea)

Chiar acum, când sunt înconjurată de lecturile școlare de factură modernistă, am avut norocul să dau peste titlul acesta interesant, ”Cei șapte nebuni”, care m-a transpus într-o realitate cu totul și cu totul diferită de ceea ce am citit până acum. Roberto Arlt, autorul, se întâmplă să fie primul scriitor modern din Argentina și în același timp, un inventator de excepție, fapt care se regăsește și în scrierile lui.

Romanul începe în plină acțiune, prezentând momentul culminant care declașnează toate întâmplările care conduc către finalul deschis. Augusto Remo Erdosain, protagonistul, este primul personaj aflat în concordanță cu titlul romanului. Nebunia lui Erdosain se datorează ”angoasei”, a monotoniei cotidiene care îi străpunge ființa din ce în ce mai mult în fiecare zi. Practic, tot ceea ce face el este să fure bani de la patronul lui și să îmbrace obiectele în cupru, sperând ca, mai târziu, să transforme cuprul în aur. Însă evenimentele descurajatoare din viața lui îl determină să se avânte și mai mult în procesul dezumanizării sale: întâi, soția sa, Elsa îl părăsește pentru un alt bărbat, iar apoi, adevărul îl izbește drept în față – Erdosain este un inventator eșuat.

La început, am avut impresia că încearcă să își îmbunătățească existența sau nivelul de trai, însă nu la asta se rezumă acțiunile lui. Erdosain trăiește fără vreo speranță, se simte mort pe dinăuntru și, cu toate că pare să nu-și mai dorească nimic, singurul lucru după care tânjește e libertatea sufletului său: ”Pentru toți sunt negarea vieții. Sunt ceva ca neființa.”

Atunci când patronul îi cere socoteală cu privire la banii furați, Erdosain se simte încolțit și apelează la ajutorul Astrologului. Cu toate că și acesta l-ar putea ajuta împrumutându-i 600 de pesos și șapte centavos, cel care semnează cecul este Peștele Melancolic, un deținător de bordeluri, în adevăratul sens al cuvântului, care face parte din realitatea suburbiilor din Argentina secolului 20. Din acest moment apar din ce în ce mai multe personaje care susțin ideile abstracte ale Astrologului. Acesta își dorește să organizeze și să coordoneze o societate secretă bazată pe minciuni și iluzii, pentru că, spune el ”oamenii nu se cutremură decât cu minciuni”.

Ceea ce prezintă romanul, de fapt, este societatea secretă a celor care ne conduc și pe noi, astăzi, îmbibată de promisiuni false și prea multe cuvinte care, deși sună a adevăr, nu ne conduc decât spre involuție continuă – ”Ce proiectează Astrologul este salvarea sufletului oamenilor epuizați de mecanizarea civilizației noastre.” Da, sigur că da. Asta ar putea fi posibil dacă nu ar recurge la ce vor ei să facă de fapt: ”Vom fi ca zeii. Vom da oamenilor miracole nemaipomenite, frumuseți desfătătoare, divine minciuni, le vom dărui convingerea unui viitor extraordinar, încât toate promisiunile preoților vor fi palide față de realitatea minunii apocifre. Și atunci, ei vor fi fericiți...” Sună cunoscut, nu-i așa?

Romanul prezintă, în același timp, mai multe conflicte interioare ale personajelor, fiecare dintre ele luptându-se cu trecutul care le influențează prea mult prezentul și, implicit, viitorul. Erugeta, farmacistul, cu toate că are o latură religioasă care ar trebui să-l apropie de Dumnezeu, se lasă înfrânt de puterea viciilor, căsătorindu-se cu o prostituată, pe care o părăsește apoi în favoarea jocurilor de noroc. Gregorio Barsut, vărul Elsei, deținătorul a celor 17 000 de pesos destinați înființării societății secrete, înmânează Astrologului cecul cu întreaga sa moștenire, conștient fiind de urmările nefaste și devastatoare ale societății secrete în lume.

Mi-a plăcut în mod deosebit caracterul filosofic al romanului, în care sunt dezbătute aspecte psihologice ale vieții – ”Din ce motiv fericirea umană ocupă atât de puțin spațiu?”, sau ”Ce viață e asta dacă facem o grozăvie și nu simțim nimic?”. Poate pentru că încă nu l-am citit pe Dostoievski, stilul lui Arlt, care este asemănat cu cel al autorului rus, mi s-a părut un pic dificil de urmărit din cauza prea multor detalii și prea multor explicații care m-au făcut să sar peste câteva paragrafe, sau să le citesc fără să mă gândesc prea mult la ele.

Însă ideea de bază m-a convins sută la sută că merită să duc lectura până la capăt, mai ales pentru că a fost ceva nou pentru mine, întâi datorită locului, apoi datorită realității vulgare pe care Arlt o prezintă fără orice fel de reținere sau resemnare. Personajele par vii, reale, iar implicarea afectivă a naratorului pe alocuri te obligă să te îndoiești de faptul că evenimentele relatate nu s-au întâmplat niciodată de fapt. 

Mulțumesc editurii Univers pentru șansa de a citi ”Cei șapte nebuni”, pe care o puteți comanda și voi de AICI.

Sursă foto 

Citeşte mai mult...

4 Filme nominalizate la Oscar 2015

Sesiune, sesiune, dar după ea vine Oscarul. Nu am mai putut aştepta şi am zis să îmi dau un pic cu părerea despre câteva dintre filmele nominalizate anul acesta, mai precis despre patru dintre ele.

Am să încep cu cel mai "controversat", cel care mi-a pus cele mai multe semne de întrebare înainte să îl văd. Erau atât de multe păreri împărţite că nu ştiam la ce să mă aştept de la film.

       E vorba de Birdman. 

Filmul, în aparenţă pare destul de ciudat, începutul surprinzând actorul principal în lenjerie intimă levitând într-o încăpere. Michael Keaton, actorul ce îl întruchipa cândva pe Batman în primele filme cu acest supererou, joacă acum rolul lui Riggan Thomas. Cândva Birdman, Riggan tânjeşte după apogeul său actoricesc din tinereţe şi încearcă să se reinventeze aducând pe scena o piesă de teatru proprie numită "What We Talk About When We Talk About Love".

Chiar înaintea premierei actorul principal din piesă este accidentat, dar înlocuitorul acestuia pare să fie, după părerea lui Riggan, perfect pentru rol. Filmul îl pune pe Riggan în postura unui actor care vrea să fie aclamat atât de fani cât şi de colegii de breaslă. Acesta tânjeşte după atenţia adusă de rolul din Birdman, îşi pune speranţele într-o piesă criticată aspru de The New York Times şi încearcă să păstreze o relaţie bună cu fiica lui, şi ea sătulă de încercările oarecum egoiste ale tatălui său de a ajunge din nou pe piedestal. Filmul necesită un pic de "cultură cinematografică" pentru a fi înţeles. Scenele sunt marcate de un umor negru pe care poate nu toţi îl gustă.

Dacă vreţi să urmăriţi filmul, nu vă aşteptaţi să fie în genul filmelor cu supereroi ca The Avangers sau Iron Man. Aşteptaţi-vă la o dramă comică.

.

Un al doilea film nominalizat la Oscar şi care mi-a plăcut foarte mult este

 The Imitation Game

E un film destul de plăcut şi foarte uşor de urmărit. Ideea însă este una foarte bună şi destul de captivantă. Subiectul filmului se leagă de cel de-al doilea război mondial, mai cu seamă de mesajele codificate ale nemţilor trimise prin intermediul unei maşinării foarte asemănătoare cu o maşină de scris. Această maşinarie ale cărei coduri păreau aproape de neelucidat, ajunge să fie desluşită, cum altfel decât cu ajutorul unei alte maşinării creată de Alan Turing şi alţi câţiva matematicieni. Drama filmului o reprezintă intentarea unui proces ce îl vizează pe matematicianul Alan Turnin pentru vina de a fi homosexual într-o perioadă şi într-un loc în care acest lucru era considerat ilegal.

The Theory of Everything

Că tot vorbeam de ştiinţe exacte, The Theory of Everything se leagă perfect de una dintre acestea, anume fizica. Acest film nu este altceva decât povestea de viaţă a celebrului fizician Stephen Hawking. Filmul începe cu perioada în care acesta studia la Cambrige în perioada anilor '60, periodă marcată de cele doua evenimente diametral opuse din viaţa lui: cel fericit al întâlnirii cu Jane Wilde care avea să îi devină soţie şi cel tragic al descoperirii bolii progresive a neuronului motor, o boală ce i-a îndemnat pe medici să îi ofere o spetanţă de viaţă de numai doi ani. 

Aceasta dată limita avea să fie depăşită cu mult de Hawking care se căsătoreşte cu Jane Wilde şi alături de care are trei copii. Acesta ajunge în scurt timp în scaunul cu rotile şi necesită îngrijire permanentă, boala făcându-l incapabil de orice mişcare. Din cauza bolii, acesta ajunge să nu mai poată vorbi deloc, fiind ajutat de un prieten ce inventează pentru el un computer special prin intermediul căruia Hawking poate comunica verbal.

The Theory of Everything nu este neapaparat o capodopera cinematografică, dar este destul de expresiv şi bine jucat.

Ce-i mai bun lăsăm la final, deci Boyhood

Boyhood e despre tot şi despre nimic în acelaşi timp. Filmul cuprinde viaţa lui Mason de la stadiul copilariei până ce acesta ajunge la colegiu. Spun că filmul este despre tot şi nimic în acelaşi timp pentru că este marcat de întâmplări cât de poate de obişnuite în viaţa unui tânăr. Divorţul părinţilor, tată vitrec alcoolic, fraţi vitregi, alt oraş, alţi colegi, primul job, pasiunea pentru fotografie, toate redate foarte artistic şi "cum trebuie". 

Un lucru extrem de interesant mi s-a părut faptul că filmul a fost conceput pe parcursul a doisprezece ani, păstrând aceiaşi actori. Schimbările lor fizionomice sunt cât se poate de naturale pe măsura ce aceştia înaintează în vârstă, la fel şi personalitatea lor. Personajele sunt foarte bine conturate, actorii joacă foarte bine, iar coloana sonoră este foarte bună. Filmul este marcat de importanţa lucrurilor simple, decizii greşite şi cotidian,

Un singur lucru vă pot spune: vedeţi-l!

Citeşte mai mult...

Stimulente muzicale pentru studiu

Se zice că toată viaţa învăţăm, că toată existenţa noastră este marcată de acumularea constantă de cunoştinţe şi informaţii. Viaţa este o călătorie şi cei mai mari gânditori, pe patul de moarte, spun că nu au învăţaty destul. Cu toate acestea, acumularea de informaţii este concentrată către sfârşitul adolescenţei noastre,  în perioade bianuale de 3 săptămâni  pe care noi le numim profan "sesiuni".

 Lasând gluma la o parte, sunt sigur că avem printre cititorii nostri elevi şi studenţi de toate felurile care se confruntă sau sunt pe cale să se confrunte cu procesul laborios al învâţatului. Având în vedere faptul că şi noi (sau cel putin doi dintre noi) suntem în sesiune, am decis să ne ajutăm fraţii cu nişte muzică ce ne ajută să ne concentrăm şi să intram în dispozitia necesară. Am ales să includem doar albume, ca să nu fiti nevoiţi să schimbaţi melodia la fiecare câteva minute. Fără Pink Floyd pentru ca nevoie de atentie la versuri.

Miles Davis - Kind of Blue

Miles Davis este unul dintre cei mai imporanţi muzicieni din istoria jazzului şi, discutabil, din istoria muzicii în general. Davis a fost unul dintre puţinii muzicieni care a avut mereu în vedere tendinţele vremii şi le-a adaptat cu stilului său. "Kind Of Blue" este genul de album de jazz plin de bun gust dar nu foarte bombastic care te face să te simţi mai inteligent (bineînteles, doar oamenii inteligenti ascultă jazz) şi care creează o atmosferă plăcută şi liniştitoare. Se recomandă ascultarea lui în surdină.

Opeth - Damnation

Albumul întreg aici : https://www.youtube.com/watch?v=rIfTG7t6gPU

"Damnation" vine de la o trupă destul de agresivă de death metal şi este unul dintre cele mai frumoase şi liniştitoare albume pe care le-am ascultat vreodată. Albumul curge superb, nu este foarte lung  şi devine în niciun moment prea gălăgios sau intens.  Pe deasupra, este suficient de imprevizibil cât să fie stimulant pentru creier dar suficient de melodic cât să nu creeze confuzie.

Madlib - Shades of Blue

"Shades Of Blue" este un album de hip hop instrumental, ceea ce poate părea uşor excentric la prima vedere, dar sample-urile folosite fac albumul să fie mai degrabă un album de jazz foarte ritmat. Shades of Blue are un vibe asemănător cu Kind of Blue, dar mai modern şi mai hipnotizant.

Brant Bjork - Jalamanta

"Jalamanta" este un album foarte simplu, liniştit şi catchy. Nu necesită niciun pic de atenţie pentru a fi ascultat. Linii de bas excelente.

Radar Men From The Moon - Echo Forever

Despre Radar Men From The Moon n-aş putea să vă zic mare lucru, sunt o trupă de rock psihedelic din Olanda care pune foarte mult accent pe compoziţii lungi, impovizate şi pline de ecou. "Echo Forever" nu este neapărat potrivit pentru orice stare sau materie, dar este complet instrumental, nu are o strcutră anume şi funcţionează perfect ca soundtrack al oricărei activităţi pe care o întreprinzi.

La mine a funcţionat şi următorul album, dar nu garantez pentru nimeni.

Death Grips - The Money Store

"The Money Store" este un album de hip hop foarte ciudat şi violent care poate fi folosit la învăţat doar prin prisma faptului că absolut fiecare melodie este foarte catchy şi reuşeşte cumva să rămână şi memorabil si constant de la început la sfârşit. Daca nu merge cu învăţatul, recomand să îl ascultaţi într-o pauză.

Am vrea să ştim şi ce vă place vouă să ascultaţi când învăţaţi, aşa că nu vă sfiiţi să lăsaţi un comment. În rest, spor la învăţat!

Citeşte mai mult...

Ați aflat Enigma?

Vă mai amintiți când am stat puțin la taclale pe blog despre experiența Gaudeamus de la sfârșitul lui 2014? V-am povestit cam tot, insistând asupra noilor apariții ale editurilor noastre preferate. Nu cred că le-am precizat chiar pe toate, fiindcă au fost o mulțime de cărți, însă esențialul e acolo. Vă reamintesc de Gaudeamus, ca să vă reamintesc, în același timp, de numeroasele titluri marca editurii Univers.

Cu toate că anul tocmai ce a început, iar târgul de carte parcă ieri s-a terminat, editura Univers deja și-a pregătit rafturile cu noi apariții pentru publicul înarmat cu ochelari pentru citit, căni de ceai și pături călduroase. Mai exact, au început o nouă campanie în jurul Colecției Enigma, una dintre cele mai vechi colecții  dedicate literaturii polițiste și thrillerelor.

Noul volum care se află în pregătire, sub traducerea Ioanei Vighi, va apărea sub titlul ”Lanțul de crime”, de Meg Gardiner. Săptămâna trecută, pagina de Facebook a editurii a fost plină de provocări, în urma cărora cititorii norocoși s-au ales cu câte un exemplar din Colecția Enigma. Însă nu s-au terminat. Tot pe pagina de Facebook, surprizele și ofertele vor fi din ce în ce mai numeroase până la sfârșitul lunii.

Dacă ați pus ochii pe vreo carte din Colecția Enigma, sunt bucuroasă să vă anunț că toate cărțile din colecție sunt reduse până la 40% pe site-ul editurii. Ah! Era să uit. Dacă intrați și pe pagina de Facebook a editurii Univers, o să găsiți o grămadă de link-uri care duc către concursuri în cărți aflate în plină desfășurare.

Citeşte mai mult...

5 Cărți pe care ni le recomandă personajele noastre preferate

Cine spune că, dacă te afli într-o carte, dacă ești invenția unui autor nebun (să zicem), nu ai voie să iei și tu o carte și să te răsfeți cu ea prin mijlocul vreunui capitol? Așa cum noi urmărim viețile unor persoanje reale în lumea lor, la fel de bine pot face și ele asta. Nu vorbesc aici de povestirea în ramă. Nici pe departe. Tot ceea ce vreau să spun e că ”fiecare personaj își dorește ceva, chiar dacă e vorba doar de un pahar cu apă”. Și atunci, e imposibil să nu se găsească cel puțin unul care să-și dorească o noapte petrecută în compania unei cărți în locul unei petreceri într-un bar îngust și plin de fum.

E interesant, știi de ce? Dacă ele fac toate lucrurile pe care le facem și noi, evident, sunt mai aproape de noi ca homo sapiens. Dar dacă fac toate astea și mai și citesc pe deasupra, e clar că le putem străbate personalitățile mult mai ușor și mai rapid. Suntem ceea ce citim.

Așadar, iată o listă cu ceea ce ne recomandă să citim personajele din lecturile noastre:

#1 “The Yellow Book”

Dacă ați citit ”Portretul lui Dorian Gray” al lui Oscar Wilde, cu siguranță vă amintiți de ”The Yellow Book”. Cartea nu a existat decât în viața lui Dorian, ci și în realitatea de zi cu zi. Publicată în decursul anilor 1894-1897 de către Elkin Mathews și John Lane, a fost un jurnal literar al Marii Britanii, care apărea periodic. Conținutul ei (poezii, povești, povestiri, eseuri, ilustrații) a fost asociat cu estetismul și decadența, de aici și legătura cu romanul lui Wilde.

Lordul Henry îi trimite lui Dorian un exemplar al jurnalului știind că are să-l înveselească, într-o oarecare măsură, după ce prima lui iubire recurge la suicid. ”După câteva minute era absorbit. Era cea mai ciudată carte pe care o citise vreodată. Îi părea că în veșmântul splendid, până la sunetul delicat al flautelor, păcatele lumii treceau pe lângă el într-un spectacol prostesc. Lucruri pe care prea puțin le visase deveneau deodată adevărate pentru el. Lucuri pe care nu le visase niciodată i se descopereau pe rând.”

”The Yellow Book” e înțeleasă de criticii literari ca fiind o operă a decadenței pariziene, care a influențat puternic estetismul britanic. În același timp, în Franța, cărțile de acest gen erau împachetate în hârtie galbenă, pentru a avertiza publicul în legătură cu lascivitatea conținutului.

#2 ”Pe Drum”, Jack Kerouac

Deși apărută recent la noi în țară, ”Jurnalul unui adolescent timid” de Stephen Chbosky a umplut librăriile încă din prima zi. Cu toate că, de obicei, cartea se presupune a fi mai bună decât filmul, de data aceasta cred că și cartea, și filmul sunt la fel de bune (cu toate că, bineînțeles, în film nu au fost surprinse toate scenele din carte). În același timp, protagonistul, în ciuda depresiei pe care o poartă cu el oriunde ar merge, reușește să evadeze din realitate prin cărți. Și, printre cărțile pe care el le descoperă treptat, ni le descoperă și nouă.

”Pe Drum” este una dintre lecturile lui Charlie, recomandată de profesorul de engleză de la liceu. Eu sunt extrem de încântată că am aflat de titlul acesta, pentru că sunt o mare fană a Generației Beat. Cartea e considerată o Biblie a generației, pe care trebuie neapărat să o am în bibliotecă. ”Romanul este, în același timp, o descriere a Americii anilor ’50 și a beatnicilor, a tinerilor obsedați de exprimarea libertății individuale, aflați într-o căutare frenetică a adevărurilor supreme, indiferent de mijloacele folosite, de la calătorii inițiatice la sex si droguri. ”Pe drum” are multe accente autobiografice, personajul principal, Dean Moriarty, fiind un alter ego al lui Neal Cassady, figura emblematică a generatiei Beat.”

#3 ”The Rising Tide of Color: The Threat Against White World-Supremacy”

Despre cartea aceasta aflăm de la Tom Buchanan, din romanul lui Fitzgerald, ”Marele Gatsby”. După ce o citește, Tom afirmă într-o conversație la care este prezent protagonistul că ”civilizația se duce de râpă”. Subiectul abordat sugerează ideea unui colaps al populației albe și al colonialismului, deoarece numărul popoarelor de culoare creștea din ce în ce mai mult. Mai mult, ideea tinde către o formă de rasism științific, prin care autorul susține separarea raselor primare ale lumii.

#4 ”Marele Gatsby”, F. Scott Fitzgerald

Am citit ”Pădurea Norvegiană” acum un an și jumătate și încă mi-e greu să uit povestea tristă a lui Watanabe. ”Marele Gatsby” îl ajută pe protagonist să formeze o prietenie frumoasă cu seniorul său, Nagasawa, pornind de la o discutie literară în jurul subiectului romanului. Mă bucur că am citit și eu ”Marele Gatsby” și că am putut lua parte, în mod indirect, la conversația celor doi.

#5 ”Comentariile lui Caesar”

Chiar acum mă ocup de traducerea unor părți ale operei pentru ora de latină și mă bucur că le pot menționa și aici. În ”Contele de Monte Cristo”, de Alexadre Dumas, Luigi Vampa este cel care ne recomandă, în mod indirect, ”Comentariile lui Caesar”. Contele, alături de Franz d'Epinay, venind să-l elibereze pe Albert de Morcerf, îl găsesc pe bandit citind.

Opera prezintă cu obiectivitate cei nouă ani pe care Caesar îi petrece în război, cu toate că el însuși a scris-o și ar fi putut la fel de bine să fie subiectivă. Mă duce cu gândul la cartea lui Hitler, pe care însă nu am citit-o, din păcate, dar despre care am auzit inclusiv în ”Hoțul de cărți”.

Cred că, pe lângă faptul că ne bucurăm de firul narativ și de personaje, tuturor ne place să învățăm câte ceva din cărțile pe care le citim. Da, aflăm lucruri din viața de zi cu zi pe care nu le știam înainte, descoperim citate noi, profunde, descoperim chiar și muzica pe care o ascultă unele personaje etc., etc. Cu toate astea, cred că cel mai palpitant e atunci când găsești o carte într-o altă carte.

Voi ce cărți ați găsit prin lecturile personajelor voastre preferate?

Citeşte mai mult...

Top 7 cele mai bune albume ale anului 2014

 Anul 2014 nu a fost un an neapărat prost pentru muzică, dar a fost unul destul de plictisitor.  Am avut parte de foarte puţine albume din partea artiştilor consacraţi, iar acelea au avut în general tendinţa de a fi usor insipide şi neinteresante.  Am avut parte de albume noi de la Coldplay, Linkin Park, Ed Sheeran şi alţi muzicieni cunoscuţi care nu au făcut decât să demonstreze cât de mult şi-a pierdut muzica din spirit şi cât de mult şi-au pierdut artiştii din entuziasmul de a se aventura, de a încerca să conceapă ceva nou şi de a transmite un mesaj diferit.  Anul acesta nu a existat un "Random Access Memories" sau un "AM" sau un "...Like Clockwork" care să poată reprezenta cu adevărat scena mainstream într-un top al celor mai bune albume ale anului.

În scena independentă totuşi, a existat destul de multă activitate din care au rezultat o mulţime de materiale interesante.

7. Run the Jewels - "Run the Jewels II"

"Run the Jewels II" nu este cel mai pozitiv album de rap, dar flow-ul si versificaţia sunt cele mai bune de anul acesta.  Beatu-urile sunt destul de ciudate, în bunul stil Death Grips, dar sunt foarte catchy şi funcţionează foarte bine cu versurile. Al doilea cel mai bun album de hip hop de anul acesta.

6. Thantifaxath - "Sacred White Noise"

Un album depresiv, violent, haotic, plin de zgomot  şi de ţipete. De ce ar fi un asemenea material bun? Deoarece transmite aceste stări negative într-un mod foarte convingător. Sentimentul de damnare, de sfârşit iminent este prezent într-o formă sau alta în fiecare melodie, albumul este ca o coloană sonoră a apocalipsei. E drept că nu este chiar pentru toata lumea şi nu se potriveşte oricărei strări.

5. Freddie Gibbs & Madlib - "Pinata"

Stereotpiul gangsterului afro-american înarmat până în dinţi, mereu cu câteva prostituate şi o doză de metamfetiamină la îndemână, a fost folosit în muzica hip-hop până când a devenit ridicol. "Pinata" însă prezintă o viziune mai pământeană, mai pragmatică, aproape auto-critică asupra ghetourilor. Violenţa, proxenetismul şi consumul de droguri sunt încă prezente, dar nu sunt glorificate. Albumul prezintă viaţa de gangster mai mult ca pe o condiţie tragică a existenţei decât ca pe ceva spre care ascultăţorii ar trebui să aspire. Toate cu sample-uri de jazz şi funk pe fundal, ca în vremurile bune ale muzicii hip hop.

4. Sun Kil Moon - "Benji"

"Benji" este un album în care un om cu o chitară povesteşte o serie de întâmplări din viaţa lui. Este simplu, poetic şi frumos.

3. Godflesh - "A World Only Lit By Fire"

Sunt conştient că "A World Lit Only By Fire" nu este cea mai evidentă alegere pentru locul 3 şi poate nici cea mai potrivită, dar pentru mine este unul dintre cele mai grele şi mai brutale albume de metal scoase vreodata. Melodiile sunt foarte simple, foarte la obiect, au un sunet înfundat şi inundat de compresie şi se desfăşoară de-a lungul unor ritmuri simple, aproape primare. Dacă aş fi nevoit să descriu albumul într-un singur cuvânt, aş folosi "visceral". 

2. The War on Drugs - "Lost in the Dream"

"Lost in the Dream" este o oră în care te simţi bine, indiferent de starea pe care o ai.  Intr-un fel foarte ciudat, rock-ul indie pe care War on Drugs îl abordează pe acest album, desi uşor melancolic, îţi induce automat o stare de optimism şi de fericire. Melodiile sunt destul de simple ca strcutră, accesibile pentru orice tip de ascultător şi seamănă ca şi stil cu o combinaţie între rockul grandios pe care îl cânta Bruce Springsteen şi melodiile celor de la Pink Floyd din perioada lor de glorie. Vocea lui Adam Granduciel este foarte plăcută, se potriveşte cu muzica şi transmite acel feeling de importanţă specific lui Bob Dylan. Foarte frumos albumul.

1. Swans - "To Be Kind"

Aş fi vrut să pun alt album pe prima poziţie, dar pur şi simplu nu am avut cum. "To Be Kind" este dificil de descris în cuvinte.  Swans nu au facut niciun compromis cand vine vorba de viziunea lor pe acest album, iar rezultatul este un material de 2 ore, destul de dificil de ascutat şi foarte inaccesibil pentru ascultătorul de rând, dar care transcede orice gen de muzică şi orice concepţii pe care le-ai putea avea în legătură cu muzica. Melodiile pornesc de la o bază foarte simplă şi memorabilă şi continuă să dezvolte aceste idei şi să adauge încă un instrument şi încă un instrument până când piesele sună ca şi când ar fi zgomotul de fundal al celui mai important eveniment din istoria Pământului.  "To Be Kind" este mai mult o exprienţă decât un simplu album şi este, în opinia mea, cel mai bun album de anul acesta şi unul dintre cele mai ambiţioase din ultimii ani.

Citeşte mai mult...